prima pagina din cartea ce se crede jurnal dar nu e
…te uiti putin la tine. Plamanii ti se umfla. Te ridici de la sol cu siguranta. Te-ai mai ridicat candva. Dar acum totul e altfel. Si nu e altfelul pe care l-ai cunoscut prima data. Iti incordezi pleoapele. Atingi tavanul cu varful degetelor de la picioare. In spate, in ceafa, pamantul lipseste. Iti adoarme piciorul stang. Pasesti doar cu piciorul drept si nu ti se pare greu. Daca ai fi stiut de unde a inceput totul era mult mai simplu pentru tine. Tavanul e rece. Tavanul iti inalbeste talpile. Tavanul e singurul drum. Ai fi vrut sa stii daca e vis. Soarele bate invers. Orasul e crescut invers. Cerul e acum sub talpi. Nu sunt scaune inverse caci iti adoarme si piciorul drept. Tatal tau e si el invers. E cu spatele. E prima data cand ii vezi punctul de chelie din crestetul capului. Zambesti. Daca privesti atent pare mai tanar. De varsta sa, inversata. Ai fi vrut sa rupi o floare. Aici sunt doar bulbi de electricitate. Ai fi vrut sa urci pe o scara. Aici ai fi coborat. Interzis e pasitul afara. Nu exista inca cer pe care sa calci.
Tu traiesti in lumea corecta sau tu esti inversat? Si oare de ce intrebarile tale sunt la fel? Revii…
Si totusi cum de toate astea nu cad.
Si de-ar cadea,
ti s-ar umple umerii.
Iar picioarele tale vor fi ale pamantului.
Într-o dimineaţă s-a trezit şi a simtit că oraşul nu-i mai ajunge. Era strâmt, înghesuit, îmbâcsit şi simţea că dacă nu-l părăseşte în scurt timp, o va lua razna. S-a uitat în jur, a incercat să se micşoreze, să încapă în urbea fără pic de oxigen rămas, dar tot ce simţea era cum creşte, cum se extinde şi nu mai poate suporta… nimic. Se pierduse pe sine printre atâtea alte suflete rătăcite în căutarea fericirii şi simţea că nu-şi mai aparţine. Viermii continuau să-i roadă haotic din piele, din ochi, din oase… Vroia să scape de toţi şi de toate, vroia să-şi găsească din nou fiinţa cea rătăcită prin Univers şi să înţeleagă încotro se îndreaptă. Simţea o dorinţă acută să fugă departe de orice fel de trecut. Chiar şi de trecutul ce devenise trecut cu doar câteva secunde în urmă…
Nimic mai mult: fără legătură cu trecutul, fără legătură cu viitorul, doar o perpetuă căutare în prezent. Să pedaleze fără să-i pese de nimic. . .
fuga…faina solutie. as vrea sa o pot si eu adopta.
Dar oricât de mult ai fugi, mereu sunt lucruri care te ajung din urmă. Uneori face bine fuga, dar până la urmă te loveşti de ceea ce fugi…
fuga e placebo. fuga e necesara. fuga de oras, fuga de munca. fuga e exercitiu mental de repaos.
e inevitabil sa te intorci de unde ai plecat. asta e fiindca nu poti fugi indeajuns de departe. desi poti incerca.
Dar dacă tot e să fugim, de ce să ne mai întoarcem de unde am plecat? dacă fugim de ceva, este clar că ceva nu e bine, că ceva ne face rău. De ce să nu avem curajul de a merge mai departe şi de a ne învinge teama?
Până la urmă de unde atâta laşitate?
de ce ne intoarcem de unde am plecat? caci se termina pamantul.
nu cred ca lasitatea are de-a face. cred in pura limitare fizica.
Da, suntem prea liberi ca să nu avem limite. Dar nu sunt fizice, Pământul ni se oferă în totalitate şi nu ne ajunge o viaţă să epuizăm posibilităţile. Pe când laşitatea, acest parazit ce ne închistează în propriile acţiuni, ne face să dăm vina pe limitarea fizică şi ne absolvă de orice alt păcat. E foarte simplu
lasitatea nu e o sursa de scuza. pamantul nu e totalitate, te poti pierde in el si tot nu-l vei avea pe tot. oferta lui e de necuprins si de neconceput. nu ai omeneste posibilitatea de a-i accepta oferta. este o sintagma cheie “nu ne ajunge o viata”. asta e o limitare fizica, caci fizicul limitarii nu sta in materialitate ci in deschiderea la posibilitate. regreti ca nu ai decat o viata. regreti ca ai doar un trup. regretul e consecinta unei limitari. lasitatea nu ne stopeaza din actiuni, si nu e o credinta. in plus, de ce lasitate? libertatea prin definitia ei absolva lasitatea. iar lasitatea niciodata nu va sterge pacate, va naste doar regrete. astfel lasitatea poate fi o limita fizica. dar nu e o scuza si nici un mijloc de a scuza. nici una dintre limite nu este.
limitele au existat dintotdeauna pentru ca omul sa nu fie Dumnezeu.
Şi totuşi omul se joacă mereu de-a Dumnezeu, iar Acesta îi dă libertatea s-o facă: să creeze.
Iar dacă nu e laşitate faptul că te întorci acolo de unde ai fugit, atunci de ce mai fugi? Nevoia de a te ascunde, de a evada puţin din cotidian?
Evident că avem limite şi evident că de multe ori le forţăm. Dar poate că este frumos sentimentul să ştii că întotdeauna ai unde te întoarce când te-ai săturat de rătăcit…
Poate că te întorci să continui ce-ai început.
de ai inceput ceva. sa incepi finalul. pozitivul inaintea negativului. nu tine de lasitate sa te intorci de unde ai pornit. astfel si reincarnarea e lasitate. o lasitate de prost gust. esti prea legat de lucrurile care nu le-ai ales atat timp cat ai fost pamantean. esti legat de parintii si copilaria la care n-ai avut de ales, si cand ajungi sa traiesti in decizie, dispari din circumstantele acestora. dar nu o poti face cu totul.